Sâmbătă , la miezul nopții...

Sunt singură pe stradă...ninge neîncetat de două zile...suntem în 23 ianuarie 2010 și azi , am început să urăsc zăpada , frigul , și iarna ! Am ajuns să urăsc că m-am născut iarna !
Am picioarele înghețate , mâinile și fața nu mi le mai simt , iar zăpada asta a început să mă calce pe nervi !
Nu mai pot de frig ! Mă doare spatele și este doar 3:26 p.m.
Aștept autobuzul de 42 de minute și 23 de secunde.24 , 25 , 26 . Se lasă din ce în ce mai rece...un urlet ce vrea să se facă auzit , îmi stranguleaza gâtul...genunchii îmi cedează , iar eu ma prăbușesc pe trotuar...șiroaie de lacrimi mi se înnoadă sub bărbie.Mă simt ca un copac retezat de fulger.Nu mai rezist...vreau să urlu dar nici măcar un cuvânt nu mai pot rosti...mintea mea caută o cale de scăpare , dar se îndreapta spre nicăieri.
Sunt nervoasă...dar nu știu de ce...
Regret fiecare greșeală pe care am făcut-o în viață , dar asta nu mă încălzește cu nimic.Sunt conștientă că azi , o să mor...nu mă gândesc decât că toate planurile mele pentru viitor s-au împrăștiat prin văzduh așa cum fulgii se luptă cu vantul...
M-am întins pe jos...nu mai am putere să lupt...nu mai pot , nu mai am cum !
Un strat subțire de zăpadă s-a depus pe mine...
Am deschis ochii pentru ultima oară.Am vrut să rețin peisajul din jurul meu , am vrut să am o amintire de aici...dar am fost surprinsă să constat că eram acasă in pat.A fot doar un coșmar...Coșmarul de la miezul nopții...